În frageda tinerețe eram un simpatizant de dreapta prin prisma anturajului meu însă ușor ușor am realizat că asta nu mă reprezintă și m-am trezit simpatizând cu FSN-ul , PSDR-ul. Odată cu apariția lui Năstase a dispărut iluzia mea că partidul ăsta ar fi de stânga. Am început să simpatizez și cu Partidul Socialist al Muncii al fostului prim ministru Verdeț. M-am cam zbătut într-un oarecare haos ideologic. Părinții mei sunt de stânga, mai ales tata, un socialist declarat. Orientarea mea inițială de dreapta a fost o atitudine de frondă față de tatăl meu. Pe măsură ce am început să cunosc oameni , drame individuale, am început să le asociez cu capitalismul. Apoi eu însumi am fost deseori victima unor abuzuri sub aspectul relațiilor de muncă. Asta m-a orientat și mai mult către stânga pentru că, bineînțeles, în brațele dreptei n-aveam cum sa fiu înțeles, protejat. Am devenit mai radical, profund antirasist și antihomofob în momentul când am devenit taximetrist. Taximetriștii sunt orientați politic taman invers, spre o dreapta conservatoare. În fața unui taximetrist oamenii se deschid, povestesc dramele lor. Am cunoscut situații, am descoperit drame inimaginabile și sărăcia unor cartiere din București. Din social-democrat am devenit comunist, fiind conștient că singura rezolvare a unor astfel de probleme inimaginabile pentru un om care are ce pune pe masă e tot la stânga. Dreapta niciodată n-o să poată să ofere un răspuns decât în contrapartidă cu dezumanizarea. Veșnicul ei discurs cu meritocrația, cu „cine vrea, poate”… La 16 ani am fugit de acasă, am dormit pe străzi un timp, am părăsit școala, m-am reîntors apoi școala ulterior, școală de maiștri, facultate. Și acum lucrez într-unul dintre cele mai crude sisteme capitaliste ca șofer de camion, 15 ore de muncă zilnic, cu depășiri de program. Trebuie ca un tip ca mine să își găsească o voce, pentru că din păcate nu există voci care să îl reprezinte. Ba chiar stânga nostră modernă se pierde în tot felul de amantlâcuri cu liberalismul nord-american, renunțând la a numi adevăratele probleme de stânga, cele economice.
Chiar nu știu când, în mod precis am devenit de stânga, dar știu că stigmatele anti simpatizanți PSD de genul bătrâni fără dinți, analfabeți, m-au dezgustat. Îmi amintesc când Demos demonstra în stradă împotriva Ordonanței 13 alături de dreapta pură, compromițând, aruncând în derizoriu orientarea sa de stânga, atunci eu am preferat să demonstrez la Cotroceni, lângă de cei fără dinți, m-am gândit că e esențial să fiu alături de ei, ei fiind victimele, nu corporatiștii cu lanterne din Piața Victoriei.
Am pornit ca necalificat pe șantier, lucrând pentru tatăl meu, inginer constructor la vremea respectivă. Am lucrat ca constructor, șef de șantier, ca alpinist utilitar, apoi am lucrat în piatră și marmură, de la cioplitor la șef de șantier. În Germania, în Spania (Majorca, Valencia și Barcelona, vreo 6 ani de Spania). Revenind în țară, am muncit în construcții, șef de șantier în reabilitări blocuri, construcții civile. Când am vrut să plec de la firma aia, patronul, care îmi era și prieten, fiind bine ancorat în PDL-ul de la vremea respectivă, a reușit să îi determine pe cei la care urma să mă angajez ca șef de șantier să își retragă oferta, amenințându-i că altfel și-ar fi pierdut contractele pe care le aveau cu primăriile. Asta iar m-a radicalizat către stânga. Șeful era un tip destul de rasist, nu angaja romi, își muncea oamenii ca pe hoții de cai. Apoi am lucrat ca taximetrist 4 ani și jumate iar după aceea am continuat ca șofer de camion. Urmează ca într-o lună să mă intorc definitiv în Romania. Asta e life-story a mea.

Cum am devenit de stânga, eu fiind de nicăieri?!
1. M-am născut devreme. Și sărac, la țară. Înainte să fac 18 ani, lucram în 3 schimburi. Hotărâse mama că e nevoie de bani. Prin tradiția familiei, comuniștii nu mi-au plăcut deloc. Odată (1982) îmi povestea bunicul că el n-a făcut așa foame nici în vremea războiului! Omul având pământ și LUCRÂND de dimineața până seara!
La 18 ani eram exclus din UTC. Am zis că nu cred și nu-mi place Teoria lui Darwin. Dar partidului îi plăcea! M-am redresat și cu un an și 4 luni înainte de Revoluție eram profesor într-un orășel. Hotărât să rezist fără partid.
Revoluția m-a surprins așa de tare că 3 zile n-am mâncat! Eram obișnuit. La politică eram zero, auzisem doar balivernele ideologice ale PCR ului. La Biserică și la oamenii ei auzeam altceva. Parcă mai plauzibil. Îmi plăcu Iliescu până la prima minciună mare. Era pe la sfârșitul lui ianuarie 1990. Nu puteam accepta să am de votat tot comuniștii de ieri. Mă rog. Au câștigat și am continuat să trăiesc rău, dar liber. Tot mai rău. Apar inegalități salariale stupide. Apare o categorie nouă pentru noi: șomerii. Cum adică n-au ce munci?!
Dar las, că vin ai noștri! (între timp mă pescuise cineva și m-am înscris în partidul lui N. Manolescu) Apare celebra CDR. Ai noștri, speranța, dreptatea, moartea comuniștilor etc.! Și câștigă ei în toamna lui 1996. Veselie, optimism, lumină! Lumina tot mai scumpă (ăștia efectiv dublară dolarul și benzina!), optimismul tot mai rânced… Rău! Dar erau ai noștri, erau liberali, nu?! (Atunci noi credeam că „liberal+democrați” egal Occident, egal corectitudine, egal calea de urmat care ne duce la bine.) În anul 2000 eram deja praf. Membru fiind, oarecum militant, văzusem cum se fac listele în alegeri, cum e cu democrația internă. Urechi aveam. Nu știam ce-i la PSD dar democrații de la PNL mă lămuriră. Începusem să înțeleg de ce Dinescu (singurul pe care l-am apreciat în acești 30 de ani!) și Academia Cațavencu îi atacau pe „ai noștri”. Mă retrag din ce însemna politică hotărât să votez doar judecând imparțial oferta. Iau clapă cu Băse la prima strigare. Mor!
În final mă prind că nu avem partide ci doar găști! Dovada era perpetua migrație între tabere. Mă conversez cu unii mai deștepți. Citesc. Vasile Ernu mă ia peste picior. Laureații Nobel (Stiglitz, cred) mă pun pe gânduri. Un alt prieten, mentor, economist și poliglot, o ține gaia-mațu cu liberalii … Haos! Deci nu avem partide, nu înțeleg nimic… concluzionez crispat.
2. Deodată mă prind: păi nu e politica despre interesele tuturor? Deci favorizăm pe unii? Nu ne interesează slabii, bolnavii, proștii? Nu?! Cum optimizăm atunci societatea românească? Mă mișc printre săraci și bogați, printre proști și f.foarte deștepți. Îi simt, îi ascult! Mi-aduc aminte de învățătura de la Biserică. De milă, de bunătate, de grija de aproapele nostru.
Ahaaa… asta era: PNL iștii mei erau cu „Să ajutăm leii!” , „Cei puternici să fie favorizați!”, „Cine e slab confirmă Darwinismul, asta e!”. Păi, dacă ajutăm doar tigrii, ce facem cu oile? Cu găinile? Cu melcii?
Cine n-a mulțumit Domnului pentru că a existat un dentist pentru el în acel moment, nu înțelege ce tragedie e când un sărac nu poate ajunge la medic!
Stânga e cu grija de toți semenii mei, e cu ajutorul prestabilit pentru sărmani, pentru leneși, pentru cei cu IQ -ul mic, pentru victima a tot felul de cauze. Stânga aduce umanitate în ochii mei … nu doar posibila sponsorizare programată, rece și suficientă!
Gândirea și acțiunea care te înmoaie, te îmbunează, te face jovial cu alții( pe care poate-i crezi inferiori!)… aceea este o Stângă politică. Biserica este de stânga din acest punct de vedere.
Dacă-s de stânga nu voi risipi făcând gunoi ci voi pune deoparte și pentru alții. Risipa e de dreapta! Un singur ceas luxos e de stânga, două ceasuri luxoase la un proprietar e de dreapta!
Stânga ajută și făptura puțin înzestrată, fără umilitorul întins de mână. Dreapta e posibil s-o sponsorizeze. Cu reclamă!
Să luăm de la bogați, nu pentru a-i sărăci ci pentru a ajuta sărmanii. Nu pentru a sprijini lenea ci pentru a democratiza bogăția. Nimeni nu zice să le iei tot!
Nu putem favoriza doar leii și tigrii pentru că vom rămâne fără poeți, fără van Gogh, fără muzicanți! Cum am mai avea savanți dacă toți tinerii s-ar agita de la 18 ani să devină bogați?!
Stânga inseamnă să înțelegi mai profund pe ce lume te afli! Doamne ajută!
(Codlea, Genelică)

Drumul spre stînga?
Mai mult decît educaţia şi lecturile, au fost experienţe personale. Care au arătat realitatea obiectivă.
Sigur că au contat educaţia în familie şi pe la şcoli, faptul că am mai prins o perioadă a socialismului, cu toate cărţile sale; cu siguranţă a contat şi experienţa revoluţiei la Cluj, iar apoi actul colectiv de a face o revistă în studenţie, care a iscat măcar un dram de responsabilitate socială. Am dat la filosofie fiindcă speram că e ştiinţa ce poate fi utilă în toiul unei schimbări de paradigmă, cum era cea pe care o trăiam, pentru a nu fi ca o frunză bătută de vînt.
Cel mai mult a contat însă experienţa migrării şi formarea conştiinţei de migrant. Fiindcă bursa mea europeană nu
mi-a fost trimisă în cont (şi nici celorlalţi colegi de generaţie), a trebuit să îmi caut joburi la negru. Astfel am ajuns mai repede să văd cealaltă faţă a Europei, în Franţa şi Germania. A trebuit să înţeleg pe cine te poţi baza, şi diferenţa dintre căile către asimilare şi libertate. Am înţeles că în “Europa” eram “estic”, cea mai recentă generaţie de migranţi dintr-o lungă istorie, şi am văzut “în direct” cum se căscau noi diviziuni, în interiorul unor ierarhii mai noi sau de lungă durată. Ajutorul reciproc şi prieteniile memorabile cu alţi migranţi, din toată lumea, cu alţi “marginali”, cu purtători ai altor istorii, au fost de bază. Mai tîrziu, am putut observa şi cealaltă faţă a Statelor Unite, sărăcia şi rasismul menţinute în jurul insulelor de opulenţă, iar apoi modul în care privatizarea, capitalismul şi noile elite devastau şi transformau Moscova. Şi peste tot, mici comunităţi care supravieţuiau şi reimaginau o altfel de viaţă.
Primele manifestaţii la care am participat ca adult au fost în studenţie, împotriva ministrului învăţămîntului. A fost un succes şi o experienţă foarte bună. Abia la Berlin am văzut însă ce îşi permite într-un “stat civilizat” poliţia militarizată, întărîtată de 1 mai împotriva unui cartier întreg (Kreuzberg). Dar am văzut şi solidaritatea cu care a răspuns cartierul – oamenii care şi-au deschis uşile pentru a adăposti protestatarii, deşi aparţineau unor culturi foarte diferite. Am început să cunosc distrugerile făcute, dar şi revolta cu care era întîmpinat neoliberalismul în marea majoritate a planetei, în Sudul global – în timp ce la noi era prezentat ca ceva ce trebuia înghiţit şi chiar amplificat.
Anul 2000, refren al speranţelor din comunism, a fost cel în care am fost şocat de asasinarea sindicalistului Virgil Săhleanu, de demascarea numeroaselor lagăre ilegale din Europa Occidentală în care erau închişi cu forţa migranţi, mai tîrziu de asasinarea manifestantului Carlo Giuliani, mai tînăr decît mine, de către poliţie, şi bătăile crunte încasate atunci de demonstranţii alter-globalişti. Lumea se împărţea din nou.
Între timp, acasă, injustiţia devenise lege. La fiecare vizită, observam însărăcirea, îndatorarea şi dispariţia oamenilor din cartier, lipsirea de posibilităţi şi furtul la scară largă. În paralel, se instaurau noi elite, se generalizau rasismul, sexismul şi obedienţa faţă de consensul de la Washington. Peste tot, în ziare şi la televizor, la universitate şi în noile cărţi publicate, se cîntau ode noilor puteri: banul şi imperiul. Despre tot ce se opunea dominaţiei acestora, se zicea că ar duce iarăşi la Gulag. Mişcarea alter-globalistă şi alte mişcări pentru justiţie socială erau ignorate sau denigrate, capitalismul şi neoliberalismul erau proslăvite, intrarea în NATO şi UE erau salvarea, iar războiul de invazie din Irak, asasinatele comandate şi reintroducerea torturii erau susţinute în numele democraţiei. Stînga oficială era o stîngă doar cu numele. Mai ajungea uneori la teme mai de stînga, dar nu pornea şi nu se ţinea niciodată de ele.
Dar cum poţi contribui la o schimbare din diasporă? Vii mai aproape. Am încercat să lucrez tot timpul cu parteneri/e din România şi din regiune, pentru o altă cultură independentă. Revista IDEA şi platforma Indymedia, apoi CriticAtac mi-au dat şansa de a lucra şi de la distanţă în colective interesate nu doar de analiză şi critică academică, de introducerea unor teme şi dezbateri ale stîngii, ci şi de crearea unei experienţe proprii a autonomiei. Pe de altă parte, la fiecare drum de întoarcere am încercat să revăd şi să cunosc oameni, să continui conversaţii, să împărtăşesc experienţe şi referinţe, şi să imaginăm proiecte ale unei stîngi alternative, să ne dăm reciproc curajul de a imagina şi a face o lume mai bună, începînd de unde sîntem, şi de la ce-i mic, vulnerabil şi aproape. Micile victorii în acest sens sînt remarcabile, iar potenţialul rămîne enorm. Dar mai e mult de învăţat despre solidaritate şi relaţii de încredere; şi despre rolurile diferite ale criticii şi deschiderii unor opţiuni diferite.
Lumea continuă să se mişte în direcţii foarte diferite, în ciuda uniformizării aparente sugerată de lungul nasului, şi de crize şi războaie. Munca ce rămîne încă de făcut e o organizare mai justă şi ecologică a societăţii şi economiei.
Viziuni şi posibilităţi avem.

Într-o zi luminoasă de iarnă am început să privesc cel mai lung spectacol politic televizat din toate cele pe care mi le aminteam. Acum am impresia că nu s-a sfârșit nici azi. La momentul acela eram deja un telespectator pasionat. Preadolescent fără ambiții culturale, priveam cu fanatism „Teleenciclopedia” din pură curiozitate. Noi aveam o antenă de exterior foarte înaltă și un amplificator artizanal cu care recepționam perfect programele Televiziunii Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. Politicienii republicii vecine aveau un cuvânt preferat în acea perioadă: „stagnare”. Mă interesau însă infinit mai mult programele de weekend ale televiziunii moscovite: aerobic și o emisiune despre și cu armata URSS.
Totuși, o „Revoluție” nu era ceva ce vizionai în fiecare zi. Nu-mi amintesc cum am ajuns în fața televizorului, dar programul TV începuse neplanificat și undeva în spatele blocului se auzise un „Deschideți televizorul!”. Vreun vecin. În următoarele zile urma să nu mă dezlipesc decât arareori de ecran. Urmăream reacțiile părinților mei, la început vizibil emoționați și plini de speranță, ulterior din ce în ce mai îngrijorați.
Ei au avut viața tipică a unor țărani care au progresat social enorm față de ce le pregătea societatea capitalistă în care s-au născut. De fapt, acea societate le-a oferit doar un război monstruos de pe urma căruia tata și-a pierdut ambii părinți înainte să împlinească 7 ani. Bunica a murit prima, de tifos, bunicul de o boală de plămâni, după ce s-a întors de pe front. Rămas în grija unor frați mai mari, și-a dobândit educația profesională în școlile statului socialist. A lucrat ca strungar, apoi ca maistru mecanic în momentul în care se construiau edificiile industriale și urbane în care își vedea viitorul: o locuință în zona centrală a orașului care tocmai se construia, mașină, copii, un statut social respectabil, reflectat în cultura comunistă – „proletcultismul” acela la care strâmbă din nas și își dau ochii peste cap unii dintre iubitorii de frumos… Mama lucra în industria textilă, în sectorul cooperatist. Membri ai noii clase muncitoare, nu știau mai nimic despre capitalism și mai ales despre ce înseamnă să trăiești într-o societate din care organizarea și responsabilitatea colectivă lipsesc. În ultimii ani avuseseră de furcă cu planurile financiare ambițioase ale conducerii de partid și de stat, se cam plângeau de penuria de produse din carne din orașul nostru, așa că sperau la o viață la fel de confortabilă și prosperă ca înainte de anii ’80, dar simțeau că se întâmplă ceva profund greșit.
Și aveau dreptate, a urmat o perioadă infinit mai grea pentru ei. Au fost trași pe sfoară în fel și chip de noile realități financiare ale „economiei de piață”, de politicieni și de oameni de afaceri deopotrivă. Banii depuși la Casa de Economii și Consemnațiuni li s-au devalorizat, pe alții i-au pierdut într-o inginerie financiară locală de tip Ponzi, iar viitorul, altădată bine conturat la orizont, a dispărut în ceața deasă a politicii capitaliste. N-au avut un prea mare succes în a se folosi de libertatea economico-politică ce le fusese pusă în brațe cu sila odată cu „liberalizarea” și „democratizarea”, dar nu se poate spune că nu au încercat.
Mama spunea că fosta șefă de la atelierele de confecții textile a fost gonită de oameni în ‘89, pentru că era prea dură și le cerea să lucreze și duminicile. Conducerea s-a schimbat, iar următoarea șefă i-a obligat să lucreze peste program și mai mult, cu norme mai încărcate. Era epoca concedierilor, a „reformelor”. Mama a dobândit o boală profesională și a fost invitată să se pensioneze pe caz de boală, cu o pensie ridicolă, în primii 4 ani după glorioasa „Revoluție”. La puțin timp după aceea colegele ei urmau să fie „date în șomaj” în timp ce cooperativa se privatiza. Mama avea 50 de ani și faptul că rămăsese fără slujbă…
Micul comerț de frontieră era atunci o „carieră” antreprenorială foarte populară, așa că a dat dovadă de flexibilitate și a încercat-o. N-a avut cine știe ce succes în Ucraina și Polonia, unde călătorea, deși vorbea ucraineana, ca mulți alți consăteni, dar comerțul internațional individual a mai acoperit ceva din nevoile familiei. Apoi s-a resemnat să lucreze grădina casei părintești, la țară, o sursă directă și foarte folositoare de hrană.
Tata a rezistat valurilor de „reforme” și privatizării fabricii unde lucra până la vârsta de pensionare, in 1998. Tenace din fire, în perioada aceea, mai făcea pe taximetristul pirat după ce ieșea de la slujbă, deoarece gara era în apropierea locului de muncă, iar activitatea respectivă nu era reglementată încă. Mai lua câte un pasager in drum spre casă. Să zicem că era un fel de șofer Uber pe Trabant.
Nu a durat mult până ce ditamai combinatul de celuloză și hârtie (devenit proprietate privată a unor patroni francezi) a început să fie demolat treptat, terenurile fiind scoase la vânzare. În 2008, directorul general adjunct al combinatului, Eric Rossmann, nepotul patronului grupului de firme Rossmann, s-a prăbușit cu avionul personal de agrement lângă un fost IAS, unde a și decedat, la numai 38 de ani, lăsându-și în urmă părinții îndurerați, o văduvă și un copil, o fetiță în vârstă de un an.



În efuziunea „revoluționară” generală, toată lumea, cu mic, cu mare, avea opinii politice. Părinții mei, ca majoritatea zdrobitoare a colegilor lor, considerau că rezolvarea chestiunilor administrative banale este ceva mult mai important decât noile lozinci despre libertate. Nu doreau ca întreaga lor viață să fie dată peste cap – nici nu-și imaginau cu cât dispreț se va scrie în deceniile următoare despre munca lor, despre viața lor, despre pensiile lor. Considerau că așa-zisele „partide istorice” erau populate de persoane incompetente, rupte de realitate, frustrate și necinstite, care nu reprezentau interesele majorității cetățenilor. Aveau încredere în Ion Iliescu, care nu a întârziat să-i dezamăgească.
Eu constatasem de la bun început că Ion Iliescu nu își respectase promisiunea de a fi un simplu organizator al trecerii la noul regim, sub semnul provizoratului. De aceea, mă poziționam idealist de-a curmezișul: precis împotriva nevoilor legitime ale unor muncitori industriali, părinții mei. Așadar inclusiv împotriva nevoilor mele. Urma să constat mult mai târziu, cu mintea de pe urmă, că de fapt avuseseră dreptate în tot ce spuneau. Obiectiv, verificabil.



Există întrebări bune, dar și întrebări puse în așa fel încât e imposibil să ducă la un răspuns cu sens. Dar există și alte categorii de întrebări. Iată câteva care intră în categoria întrebărilor deplorabile: „Dacă nu îți convine, de ce nu pleci în străinătate?”; „Cum se face că cei mai mulți oameni pe care i-am văzut eu protestând împotriva sărăciei au de fapt salarii bune?”; „Tot vă legați de casa aia! Ce dacă a luat Iohannis casa aia, de ce să rămână la stat, ce avea societatea de câștigat dacă rămânea la stat?”; „Ce tot vorbiți de corupție, de ce nu vă uitați la ce se face bun la noi în administrația publică?”; „De ce ar trebui să am aceleași drepturi cu toți ceilalți dacă eu am mai multe merite decât alții, sunt mai bun și mai deștept decât alții?”; „De ce ar trebui să fie politicienii receptivi față de preferințele politice ale cetățenilor?”; „De ce ar trebui să ne pese pentru ce intră oamenii la pușcărie, de ce suntem atât de atenți cu infractorii și nu ne interesează la fel de mult viața oamenilor normali?”; „Dacă îți place așa de tare comunismul, de ce nu pleci la Putin în Rusia?”; „De ce consideri că ar fi treaba societății dacă ai sau nu acces la servicii medicale, nu tu trebuie să ai grijă de sănătatea ta? Că doar e sănătatea ta”; „Dacă nu îți place oferta politică a partidelor, de ce nu îți faci tu un partid al tău?”; „Cum ar putea procuratura să lupte împotriva corupției dacă nu face politică?”; „Cum ai vrea să aibă cineva o viață de familie normală dacă a găsit un job bun în străinătate fără să ia avionul măcar o dată pe săptămână?”.



Am avut norocul să intru la un liceu bun de provincie, cu profesori pe care îi admiram neironic. Unul dintre ei, Alexandru Toma, ne preda științele sociale. O făcea într-un fel mult mai apropiat de realitate decât orice ne puteau transmite manualele anoste cu care ne luptam. Ne încuraja să explorăm orice subiect. Îmi amintesc perfect cât de fermi eram noi în a susține „reformele”, și cât de multe complicații ne zicea dumnealui că există de fapt în procesul de „retrocedare” a proprietăților. Vorbea convingător despre ceva ce urma să observ timp de mai bine de 25 de ani după aceea. În aura de raționalitate protectoare pe care o crea în jurul lui eu simțeam că toți avem în egală măsură acces la capacitatea de a distinge între adevăr și minciună, între bine și rău. Ceva ce nu s-a mai întâmplat niciodată după aceea.



Într-un fel, să fii „de stânga” înseamnă în primul rând să fii incapabil să nu te indignezi atunci când vezi o nedreptate, chiar dacă știi că e în interesul tău personal să o ignori. Apoi să nu poți evita adevărurile neconfortabile, să nu le poți ocoli sau uita. Să vorbești atunci când ceilalți se așteaptă să taci. Înseamnă să ai o anumită sensibilitate morală care te împiedică să aderi puternic la narațiunile contrafăcute, oricât de coerente, înșelătoare sau convenabile ar fi. O dizabilitate mai mult decât o abilitate. O anumită experiență a lipsei de îndreptățire care te face să vezi lucrurile nu ca și cum ai fi în centrul lumii, ci ca și cum ai fi la marginile ei; nu ca și cum ai fi puternic, ci ca și cum ai fi slab; nu ca și cum ai fi norocos, ci ca și cum ai fi ghinionist; nu ca și cum ai fi bogat, ci ca și cum ai fi sărac; nu ca și cum ai fi liber, ci ca și cum ai fi constrâns.
Dar înseamnă și alte lucruri, mai puțin accesibile. Să ai o anumită cultură filosofică, anumite preferințe estetice, anumite lecturi, o anumită concepție despre lume și despre societate. Să faci parte dintr-o rețea socială anume, să frecventezi anumite cercuri de prieteni, să cunoști și să împărtășești narațiuni, cuvinte cheie, referințe și experiențe particulare despre care știm că fac parte din familia de identități ale stângii politice.



În timpul studiilor m-am bucurat de luxul de a trăi exclusiv din bursa pe care media de student conștiincios mi-o permitea și am asimilat lexicul, teoriile și metodele folosite de politologi. Toate sunt construite pentru a descrie în detaliu democrația liberală, statul de drept și orizontul luminos pe care am obosit să aștept să-l observ și altundeva decât în scrierile specialiștilor și în CV-urile lor.
Este fascinant ce metode sofisticate poți folosi pentru a studia realități atât de dezolante. Ce ploaie de referințe savante sunt nevoiți să verse cercetătorii pentru a ne spune prin intermediul unor publicații cu factori de impact atent calculați ceea ce ziarele de larg consum justifică nu mai puțin convingător, dar cu infinit mai puțină imaginație, măiestrie sau rigoare… Cât de greu e să eviți semantica contradictorie implicită în tehnicile de producție științifică a adevărului reglementat și dezirabil…



La 19 mai 2021, jurnalul american New York Times anunța publicarea unei anchete cu titlul Day X. How a military officer and a faked refugee identity were part of an alleged far-right plot to bring down the German government.
Ea prezenta o serie de informații alarmante despre prezența grupărilor neonaziste în rândurile armatei și poliției germane. Serviciul Telegram găzduia o largă comunitate de militari și polițiști vigilenți cu opinii fasciste. Perchezițiile au descoperit numeroase obiecte de tip memorabilia naziste, depozite de arme și muniție.
Un ofițer german s-a infiltrat printre refugiații sirieni, fiind suspectat că ar fi pus la punct un plan terorist ce urmărea să instige o insurecție fascistă împotriva guvernului.
Un politician german ce primise amenințări cu moartea a fost vizitat de poliție. În scopul de a-i asigura protecția, polițiștii au realizat o schiță a locuinței, pentru eventualitatea în care ar fi fost necesară o intervenție de urgență. Nu mult timp după aceea, fiind chemat pentru a colabora la cercetările împotriva unei grupări teroriste, respectivul a recunoscut schița printre documentele ce îi erau arătate de anchetatori. I s-a spus că fusese găsită în posesia unuia dintre membrii grupării teroriste.

Câteva lucruri sunt prea cringe: să ștergi pagina de facebook Dezarticulat pe motiv că menționează simboluri naziste; să fii ministru și să te dai cu trotineta în drum spre birou, ca să vadă lumea la TV cât ești de pornit să salvezi planeta; să scrii eseuri filosofice în care te iei de oamenii știrbi; să fii patron și să te plângi că nu-ți acceptă oamenii oferta de locuri de muncă din cauza faptului că există Venitul Minim Garantat (VMG) și salariul minim; să îi acuzi pe sindicaliștii de la metrou de terorism; să fii reporteră într-o conferință de presă și să o întrebi pe prima ingineră care a ajuns Prim-ministră a Guvernului României în ultimii 30 de ani care este formula ariei cercului; să fi emigrat ilegal și să fii supărat că în țara în care trăiești există imigranți ilegali; să folosești cuvântul „neomarxist” pentru a descrie un partid neoliberal; cartea lui Sorin Lavric Decoct de femeie; analizele politice făcute de Dan Puric, Oana Pellea, Victor Rebengiuc și Tudor Chirilă.

Cum am devenit de stânga? Nu a fost un proces de devenire în care am evoluat din punctul A în punctul B. Nu a fost nici o revelație, care să ducă la o transformare peste noapte. Povestea stîngii mele e banală – pur și simplu mă știu de stânga de când mă țin minte, cu mult înainte să înțeleg ce e stânga și ce e dreapta. Acest fapt se datorează, cred, istoriei familiei mele. Mama mea, pe care o iubeam foarte mult, provenea dintr-o familie de țărani săraci, în timp ce familia lui taică-meu era una de chiaburi. Bunică-mea, adică mama lui tata, era genul de soacră tartoriță, cam ca în „Soacra cu trei nurori” – o asuprea pe maică-mea, o punea să facă cele mai grele munci, îi drămuia mâncarea și o certa. Își bătea mereu joc de orginea socială a maică-mi, de sărăcia familiei și a satului din care provenea, un sat „de pe deal”, spre deosebire de satul de răzeși în care se născuse familia lui taică-meu. În momentele în care se odihnea, bunică-mea obișnuia să viseze cu ochii deschiși și cu voce tare la vremurile bune de odinioară, de dinainte de puterea sovietică, la pământurile pe care le avusese, la stejarii de pe moșia ei, la vitele și caii pe care i le luaseră rușii. Își amintea plină dei satisfacție cum bravul jandarm român îi bătea măr pe cei din „pleava satului” când îi întâlnea noaptea pe drumurile din sat.
Pentru mine, primul gest de stânga a fost să intervin să iau apărarea maică-mi, să mă revolt împotriva unui sistem de valori care făcea din mama mea un membru al familiei de „mâna a doua”. Acest impuls, profund visceral, a fost fundamentul aderenței mele la stânga. Lupta cu nedreptatea nu era o abstracție – însemna să-mi salvez mama de abuzuri și umilințe. Copil fiind, îmi amintesc cum uneori, serile, înainte de somn, îmi imaginam cum mor într-un război pentru o lume mai bună. Știu, e morbido-amuzant ca la 7-8 ani să visezi la propriile funeralii. Dar până să ajung să citesc teorie de stânga – ceea ce s-a întâmplat relativ tardiv, după douăzeci de ani, stânga însemna pentru mine lupta cu opresiunea de orice fel. Era o stângă instinctivă, foarte romantică și tocmai de aceea și complet lipsită de un minim pragmatism.
Teoria de stânga a venit să completeze și să ofere un schelet rațional și științific acestui instinct primar. Teoria nu m-a transformat, doar a făcut ca stânga mea să fie mai articulată, mai pertinentă, m-a împins să caut și să găsesc soluții acolo unde înainte era doar revoltă pură. Jocul cu idei a ajuns o pasiune în sine. Efortul de a înțelege mai bine realitatea, de a o documenta și prezenta în cifre sau sub forma unor fapte nedreptatea din lume a ajuns să reprezinte o parte importantă din stânga mea. Stânga a ajuns să însemne și reflecție, și nuanță, și provocare intelectuală, și inovare. Dar nimic din toate astea nu ar exista, nu ar avea nici sens, nici vlagă, dacă pe fond, și azi ca și acum mulți ani, stânga nu ar însemna pentru mine efortul încrâncenat de a salva o ființă dragă de la abuz.

Fac parte din categoria convertiților, a celor care în primii ani ai tinereții am fost de dreapta și predicam liberalismul, după care făceam pauze de apolitism și tot așa, până mă ambalam iar. Cam până prin 2013, când un cumul de factori m-au determinat să-mi schimb treptat perspectiva. În primul rând, pentru parcursul meu a fost esențial momentul protestelor anti RMGC din toamna acelui an, când am început să examinez mai serios ce înseamnă subordonarea unui stat intereselor unei corporații și cam cât preț pun pe oameni și pe mediu cei aflați într-o perpetuă goană după profit și acumularea de averi. Apoi, terminarea doctoratului m-a adus mai aproape de lumea reală, de dincolo de teorie și propagandă despre cum reușește fiecare prin muncă și talent, despre cum piața recompensează indivizii și despre cum cei foarte înstăriți redistribuie când au prea mult, ba prin filantropie, ba prin alte scheme. Am fost suficient de prost încât să cred toate astea și să le predic în diferite contexte, până când am putut realiza că perpetuarea și amplificarea inegalităților e necesară perpetuării privilegiilor și înavuțirii unei minorități, oricâtă spălare de imagine s-ar face prin acțiuni caritabile. Desigur, nu au lipsit nici lecturile și diversele investigații care puneau periodic în lumină modurile în care funcționează capitalismul și ce efecte are atomizarea socială, destructurarea diferitelor forme de solidaritate și scufundarea într-un consumism destructiv. Nu sunt omul revelațiilor bruște, așa că „devenirea” mea a durat ceva și s-a petrecut gradual, pe măsură ce ieșeam din vraja anticomunismului necritic și lipsit de nuanțe, care delegitima și delegitimează până și cele mai banale pretenții de ordin social.

Pentru mine stânga înseamnă, în primul rând, solidaritate cu cei slabi, cu perdanții. Solidaritate, empatie și toleranță, completate de chestionarea critică și constantă a învingătorilor și a poveștilor lor de succes care ascund, de cele mai multe ori, abuzuri, sărăcirea altora și un sistem pretins meritocratic care perpetuează inegalitățile și iluziile. Stânga înseamnă confruntarea inegalităților și militarea pentru o societate în care nu trebuie ca unii, mulți, să trăiască cu spectrul foametei deasupra capului, pentru a produce pentru huzurul unei minorități de îmbuibați, cu averi moștenite, înmulțite sau obținute din speculă, din furt, înșelătorie sau din exploatarea altora. Pentru mine stânga înseamnă refuzul unei ordini în care e normal ca unii să doarmă pe străzi sau în locuințe improvizate, în timp ce alții sunt stresați de grija prea multelor locuințe sau trăiesc din rente obținute din închirierea la prețuri exorbitante a unor imobile. Pentru mine stânga înseamnă acces gratuit la educație și îngrijire medicală de calitate, indiferent că trăiești la țară sau la oraș, transport public de calitate în rural și urban, gratuit sau foarte ieftin, construcția de locuințe sociale pentru cei tineri și pentru cei rămași fără locuințe, dispariția ghetourilor și redistribuirea averilor care nu pot fi justificate sau care trec peste un anumit prag, pentru a finanța investiții pentru toată populația. Pentru mine stânga înseamnă omul și natura înaintea profitului și a proprietății.

Pentru mine stânga nu înseamnă nimic altceva decât comunism. Iar definiția scurtă a comunismului pe care o livrez eu de obicei scepticilor este: confort burghez pentru toată lumea. Cred că în secolul 21 “civilizația” ar trebui să fie capabilă să ofere un nivel de trai ‘burghez’ (sau middle-class, dacă vreți) absolut oricărui individ trăitor pe această planetă. Mă îndoiesc că acest lucru poate fi asigurat prin mecanismele de piață bine-știute, pentru că piața este inerent inegalitară (în concurență, una din părți pierde inevitabil). Sigurul mod în care un asemnea nivel de trai ar putea fi atins pentru toată lumea este doar dacă ne asigurăm că toată lumea primește câte ceva din ceea ce avem deja. Așadar, comunism. Nu cred în stângă fără comunism. Orice stângă care evită discuțiile cu privire la proprietate, avere și mecanismele prin care acestea sunt împărțite între oameni nu e o stângă. E doar un nume pe care și-l iau cei insuficent de capabili de a-și închipui o lume fără capitalism.
Mi-ar plăcea să mă pot lăuda că am ajuns un om de stânga datorită contactului dur cu piața, cu angajatorii, cu consumerismul agresiv. Însă trebuie să recunosc că până târziu în biografia mea am dus o existență bine păzită. La adăpostul acestei existențe am putut ajunge la concluziile mele radicale de astăzi. Declicul l-a provocat tumultul din jurul subiectului Roșia Montană. Am participat la manifestări cu timiditate, schițând dezaprobare la puținele mesaje vădit anti-capitaliste. La capătul protestelor, sau poate doar puțin mai târziu, eram complet câștigat de partea stângii. “Roșia Montană nu e excepția, ci regula în capitalism”. Ăsta a fost mesajul unei restrânse porțiuni a stângii de atunci care m-a făcut să-mi dau jos ochelarii ideologici, și să văd Roșiile Montane de peste tot în lume. A urmat, bineînțeles, contactul cu piața muncii, traiul pe salariul minim, în chirie, în cel mai scump oraș din țară. Toate acestea n-au făcut decât să-mi cimenteze concluziile radicale, însă în lipsa declicului din vremea protestelor împotriva Gold Corporation, probabil că n-aș fi ajuns un om de stânga, ci doar un angajat acru și sătul, ca mulți alți angajați din România pentru care nemulțumirea nu are o supapă politică prin care să se transforme în altceva.

Fraza din ziarele de dinainte de 1989 „a crescut producția la hectar” a îndepărtat generația mea de comunism la fel de mult ca și cultul personalității din vremea lui Ceauseșcu. Nu credeam pe atunci nimic din ce spuneau comuniștii. Ai mei nu erau de stânga. Ei și toți din jurul meu râdeau de cuvintele goale și credeau ca ele înseamnă comunismul. Mai credeam că vestul e exact pe dos fata de ce spuneau comuniștii care mințeau și ne păcăleau. S-a dovedit ca ne-am înșelat. Nu tot ce spuneau erau minciuni și propagandă.
Am plecat în SUA în 1999 și a doua zi după ce am ajuns, am fost avertizați să nu ne aventurăm așa, aiurea. Sa nu intram în cartierele rău famate. Am crezut ca visez când am văzut diferența intre cartiere, segregarea rasială. Am fost șocată sa aflu cât costa educația universitară și asigurarea de sănătate. Crezusem mereu că sunt free, ca în comunism. Acolo și atunci am înțeles care era principala diferență intre socialism și capitalism. Lucruri pe care le crezusem de la sine înțelese în secolul 20: 1. egalitatea între oameni, 2. sănătatea și 3. educația gratuită, lipseau și în practică și în principii. Aceste 3 lucruri care înseamnă pe scurt stânga pentru mine acum.
Apoi s-a adaugat apoi un al 4-lea lucru când un prieten american mi-a spus că el e proprietarul unei păduri. Nu am reușit să mă obișnuiesc cu gândul ca unii pot poseda un munte, de exemplu, când planeta ar trebui sa aparțină tuturor. O casa, da, un teren pe care sa îl cultivi, da, o fabrica în care să se producă, să crească ceva util societății, da. Însă mai mult de atât e o forma de violență, ca atunci când o gorilă mare și puternică pune stăpânire pe o bucată mai mare de pădure și se bate cu pumnul în piept și urlă ca celelalte să ii știe de frică și să nu intre pe teritoriul ei. Marile averi sunt o formă de violență.
Îmi amintesc o clădire modernă și interesantă din Pittsburgh, unde am locuit mai mulți ani. Era un bloc de locuințe dintr-o cărămidă închisă la culoare, cu o intrare asimetrică și colțuroasă, iar balcoanele nu erau drepte, ca la noi, ci oblice pe fațada clădirii, formând niște zig-zag-uri plăcute. Îmi imaginasem întotdeauna că toate clădirile din vest sunt în genul asta, spectaculoase, proiectate de arhitecți buni. Dar era doar una. Din loc în loc mai erau, dar foarte puține. În schimb, era plin de căsuțe de carton acoperite cu un fel de folie de asfalt subțire imitând cărămida. Ce îmi imaginasem eu? Orașe ca în filmele sci-fi?
M-am oprit atunci în fața clădirii frumoase și mi-am trăit revelația ce se lăsase așteptată atâția ani. Beatrice, ce fraieră ai fost, comuniștii nu mințeau chiar în toate. Țările capitaliste nu sunt bogate. Unii sunt foarte bogați iar alții foarte săraci. Dacă tragi linie și faci socoteala, sunt chiar cam sărace dacă nu își pot permite sănătate și educație gratuită.
Așa am devenit de stânga.

Pentru mine stânga înseamnă efort de înțelegere a realității, adică un minim de universal înțeles (de ex. ce e viu e o clasă de echivalență) și toleranță pt. restul neînțeles (e liber la vedenii până se decantează).
Mai concret: un subset al realității e societatea umană. Existența ei e o stabilitate relativă într’un context ecologic, iar stabilitatea unei societăți umane e posibilă fizic doar între două limite/parametri de putere=avere personală:
a. limita inferioară: venit universal necondiționat, care asigură supraviețuirea demnă, adică nu poți fi silit în sclavie.
b. limita superioară: egală cu o viață maximă umană de venituri medii pe societate, care permite și protejează democrația = comparabilitatea politică între oameni; limita’i deja negociată de întreaga societate (venitul mediu pe anul trecut): nimeni n’o poate modifica pretinzând o mai bună reprezentare.

Democrația, economia, politica, stânga, chiar știința, devin inteligibile și reale numai în aval de cele două condiții. În lipsa limitelor de mai sus viața socială e un joc de oglinzi, chin van și (auto)distructiv: mercenari și legi dictate de stăpânii lor avuți. Trăim de ceva timp într’o societate care’și forțează disperat sfârșitul: capitalism.

Am devenit de stânga treptat, subteran, subconștient, structural, prin educația publică și gratis pe care am primit’o alături de toți cei din generația mea și prin lecturile întâmplătoare de prin biblioteci și librării.

Am devenit conștient că sunt de stânga în USA, în 1999, când am aflat, într’o săptămână de la sosire, că’i musai să aleg o asigurare de sănătate. Revelația a fost: nu veneam dintr’o țară înapoiată chinuită sub dictatură, ci dintr’o țară în care orice om și găina lui aveau dreptul la servicii de sănătate gratis și sosisem într’o țară care nu și le poate permite încă, deși o lume întreagă cumpără petrol exclusiv în dolari, susținând’o.

Apoi mi s’au devăluit celelalte, care se pot rezuma în câteva concluzii:
a. capitalismul e o înșelăciune și are drept scop perpetuarea sclaviei sub forme învăluite în cuvinte sforăite pe cravată ca “economie”, “lege”, “stat de drept” etc. ; în practică încurajează cele mai josnice trăsături posibile ale caracterului uman: lăcomie, agresivitate, lipsă de empatie, hubris…
b. în capitalism rostul omului și urmașilor lui e să fie silit cumpărător sau silit competitor celorlalți: realitatea în capitalism e silă, nu libertate.
c. “puterile” capitaliste de azi ale lumii sunt agresive din cauza propriei sărăcii și ignoranțe, sunt doar în aparență puteri.
d. rostul existenței banilor e schimbul social (comunicare): orice guvern care zice “bugetul nu permite” nu reprezintă o țară suverană.

Întârziat de poveștile (fascinante) legate de spirit și credințe, am devenit ateu asumat (din agnostic în practică) abia după 50 ani, când am înțeles că:
a. monoteismu’i (doar) intuiția matematicii, așa cum iconoclastia e intuiția algebrei.
b. într’o lume în care’i posibilă o vietate care are nevoie să mânce o alta pentru a supraviețui, orice divinitate posibilă’i mai proastă ca omu’.

Sunt dintr-o familie de stângiști, părinții mei sunt stângiști prin excelentă, am crescut cu valorile astea, asta am văzut eu ca stare normală, echitatea socială, solidaritate. Toată lumea din jur lucra pe șantier, unii erau și lideri de sindicat, se lupta pentru drepturile și protecția colegilor. Era o muncă unde se murea, tata mergea cam la o înmormântare la o săptămână, 2, pentru că lucra la construcția metroului din București, care s-a făcut cu mare preț uman. Asta am văzut dintotdeauna, cum săreau colegii unul pentru celălalt. Stau într-un bloc în care apartamentele de pe 2-3 etaje erau date de o întreprindere iar vecinii erau totodată și colegi. Exista intre ei o reală solidaritate.
Când a fost incendiul de la fabrica de medicamente din anii 80, urât, cu victime, morți și răniți, țin minte imaginea acelor femei în halate și desculțe, care se căutau unele pe altele sa vadă, Florica e bine, Viorica e bine, spiritul ăla extraordinar. Așa a fost și în 86 când cu explozia de la Cernobîl, după ce s-a anunțat la televizor tata nu s-a potolit până nu a băgat toți copiii din cartier în case și nu s-a asigurat ca nu mai e nici unul pe stradă. La fel și la cutremure. Am trăit în enclava muncitorească, cum ii zic eu în glumă, și m-a sensibilizat, sau mai bine zis m-a făcut să cred ca ăsta e normalul.
Pentru mine anii 90 au fost un șoc total, am înțeles ca nu în anii de dinainte era normalul, ci era idealul pe care am avut norocul sa îl trăiesc pană la revoluție. Nu fac apologia sistemului comunist, sau așa zis comunist, dar oamenii au trăit într-o armonie socială extraordinară.
Pe urmă au fost ciudățeii ani 90, comunitatea rock în care am intrat era homofobă, rasistă, naționalistă, la început n-am realizat aceste aspecte apoi, crescând, le-am înțeles, le-am dezavuat, m-am îndepărtat. Din ce în ce mai mult am înțeles și ce înseamnă stânga, socialismul, social-democrația. solidaritatea socială. Deși am mulți prieteni de dreapta,
n-am ascuns în ce cred, mi-am asumat părerile mele.
Înțeleg în continuare prin stânga echitate, solidaritate, protecția celor mai slabi dintre noi, care nu se pot apăra singuri. Ar trebui ca ceea ce există să ajungă pentru noi toți. În fond nu e nevoie nici sa acumulezi mult ca să te simți bine, să ai ce-ți trebuie. E o demență acumularea de azi , aia peste nevoi, și îmbolnăvește societatea. Dacă ai tendința de a strânge, nu poți face asta decât pe seama altuia. E loc sub soare pentru toată lumea, resurse sunt pentru toată lumea. Înțeleg că unii au nevoie de mai multă confirmare sociala decât alții, dar tot ce depășește nevoile reale e obscen, vulgar, o nebunie a societății în care trăim.
Sunt conștientă că în jurul meu societatea tinde către dreapta. Nu sunt sigură de ce se întâmplă acest lucru. Poate că asta e tendința naturală și animalică a omului. Cumva e nevoie de un soi de elevație sufletească pentru a renunța la acapararea de bunuri care face rău celor din jur. Sunt de părere că viitorul speciei va fi comunist sau nu va fi deloc. Nu văd altă variantă pe termen lung în care omenirea să supraviețuiască. Și dacă ne gândim, majoritatea distopiilor sunt capitaliste, de dreapta, și majoritatea utopiilor sunt de stânga.

În primul rând, am crescut într-o societate comunistă, până la vârsta de 19 ani. M-am format deci într-o societate în care domnea meritocrația și respectul muncii fiecăruia. Sigur că mai domneau și lipsa libertății, dictatura, privațiunile, minciuna în spațiul public, Securitatea. Dintre toate acestea, cel mai tare mă afecta minciuna de la televizor și de la mitingurile politice, singurele autorizate. Mi-era rușine că nu se putea spune adevărul și că nu se putea discuta despre politică, istorie, economie, societate. Nu citeam decât literatură. Lumea mea erau cărtile de ficțiune, filmele la cinematograf și albumele de artă. Muzica. Însă fusesem învățată să cred în valoarea muncii, a examenelor și a concursurilor, în obligațiile pe care le ai față de societatea care te-a format. Și credeam. Nu mă deranjau prea tare privațiunile, eram mândră de uniforma mea de liceeană, de scriitorii și artiștii români, chiar dacă citeam și multă literatură străină și aspiram chiar să învăț cât mai multe limbi străine pentru a avea acces nu la cine știe ce joburi, ci la scrierile autorilor mei preferați în original. Visam când voi fi mare să am o bibliotecă imensă, ca a căpitanului Nemo din Zece mii de leghe sub mări de Jules Verne în care cărțile să fie amestecate în toate limbile marilor culturi europene. Nu-mi doream bani, mașini, case, haine și așa mai departe, doar o viață decentă și mai multă demnitate și dreptate în sfera publică. Nu avusesem de-a face cu Securitatea, mă dezgustau însă privilegiile nomenclaturiștilor.
Am fost foarte fericită la Revoluție și încrezătoare într-o lume mai bună pentru că mai liberă și mai demnă. Libertatea de mișcare, de expresie, de lectură mă încântau. Nu înțelegeam de ce fabricile și uzinele trebuiau să fie privatizate și nici cum dintr-o dată apăreau averi private rupte din averea publică. Bunicii mei au primit înapoi pământuri pe care nu mai puteau să le lucreze. Am fost fericită pentru ei, cu atât mai mult cu cât între timp li se demolaseră case și gospodării intrate în planurile de sistematizare de la sfârșitul anilor 80. Mi se părea o justă compensație. Dar de aici la averile colosale care începuseră să se formeze, la afacerile dubioase cu trafic de țigări și alte bunuri mi se părea un drum lung și de neînțeles.
Am plecat în Belgia în 1995 ca să studiez în continuare. M-am înscris la un doctoirat în didactioca limbilor străine ca sa pot fi capabilă mai târziu să schimb ceva în Ministerul Educației naționale în România. Am luat viața în piept pe alte meleaguri și am profitat de un mediu universitar în care am continuat să mă formez, să lucrez și să aspir la diferite reforme, în România și în lume, că doar mă ocupam cu didactica limbii franceze ca limbă străină, iar francofonia era încă o valoare în multe părți ale lumii. Asta se întâmpla în anii 90 la Universitatea catolică din Louvain, Belgia. În societatea occidentală, în varianta sa belgiană, apreciam comunicarea interculturală, întâlneam oameni veniți la studii din toată lumea și apreciam spiritul civic asociativ belgian. De altfel, după ce am părăsit universitatea, am înființat cu un grup de prieteni o asociație culturală la Bruxelles. Dintr-una într-alta, nu am mai revenit prea curând în România, dar am simțit nevoia să fac ceva pentru limba și cultura română și așa am devenit profesor de limba română pentru străini, la Bruxelles. Ce au de-a face toate acestea cu stânga? Nu foarte mult. Nu am militat niciodată într-un partid politic. Eram însă încă de la sfârșitul anilor 90, începutul anilor 2000 perplexă atunci când auzeam tot timpul vorbindu-se de creștere economică. Eram interesată de geopolitică, de foamea din lume, de genocidul din Ruanda și de alte scandaluri internaționale. La niște prieteni, un cuplu greco-quebechez, am citit pentru prima dată o carte despre descreșterea economică și mi-am spus că nu sunt nebună. Asta se întâmpla, cum am spus, pe la începutul anilor 2000. Eram încă mult prea idealistă și vedeam doar principiile bune în construcția europeană. Am crezut în UE și în idealurile părinților fondatori ai UE. Nu înțelegeam însă de ce libertatea aduce atâta nedreptate pe plan mondial. Nu gândeam în termeni de capital și capitalism sau neoliberalism. În schimb, consideram deja că lucrurile nu mai pot merge la infinit pe panta creșterii economice. Nu eram neapărat ecologistă, dar logic, nu vedeam nicio ieșire în viitor. Câțiva ani mai târziu, am început să mă gândesc la Revoluție. Ceva trebuia schimbat, în mod radical. Între timp, sărăcia avansase și în Belgia, iar ca profesor independent la sfârșitul anilor 2000, mă confruntam cu piața privată unde omul e considerat doar o „resursă” umană, bună de exploatat și de aruncat atunci când alta mai ieftină e disponibilă, indiferent de calitatea muncii sale. Am înțeles că nu contam, că deși nu fusesem aruncată încă, eram un nimeni, la fel ca toți ceilalți profesori de limbi străine pe lângă Instituțiile europene care externalizaseră serviciul lingvistic încă din 1997 și care alocau cursurile de limbă la licitație, din patru în patru ani, școlii cu prețurile cele mai mici. Oricum, aceste școli private, care intermediau serviciile profesorilor pe lângă Instituții se îmbogățeau văzând cu ochii. Am început atunci, cam prin 2009, să îmi deschid și eu ochii la dublul limbaj public. Nu numai Instituțiile europene proclamau, de exemplu, multilingvismul și în același timp externalizau serviciile lingvistice, dar întreg spațiul public era plin de schizofrenie, adică ideologie: una spunem și alta facem. Desigur o ideologie consumeristă și pleziristă, un fel de Loto la care toți oamenii sunt invitați să câștige milione, să ajungă până la cer, după prea bine cunoscută devioză Sky is the limit, să aibă impresia că sunt liberi să întreprindă orice, oricând, oricum, când, de fapt, sunt frăgeziți să tacă din gură ca să-și păstreze joburile și să se învrăjbească unii cu alții pe firimituri, gen alocații sociale, impozite pe venit și alte lucruri care contează pentru cei care nu au cu ce să-și plătească la timp facturile și care rămân fără bani la sfârșitul lunii, în timp ce alții fac afaceri și speculații financiare capabile să falimenteze industrii întregi, țări, state, pentru a nu mai vorbi de mii sau milioane de gospodării. Prin 2013, am întâlnit la Bruxelles un cuplu de români plimbați cu jobul prin toată lumea și sensibili la starea acesteia. Mi-au devenit prieteni și astfel am avut în sfârșit cu cine să vorbesc politică. Erau de stânga și m-au ajutat să nu mă mai simt singură cu gândurile mele „revoluționare”, mi-au deschis mintea spre alte cărți despre ipocriziile și masacrele capitalismului nerușinat dinaintea și, cu atât mai mult, de după căderea comunismului. Astfel, am devenit declarat de stânga.
Acum, cred că e nevoie cu adevărat de o redefinire a stângii și a dreptei. Și asta nu numai pentru că, pe plan personal, nu mă regăsesc în niciun partid, nici în România, nici în Belgia, ci pentru că, pur și simplu, nu există partide de stânga în România care să conteze, iar în Belgia, partidele de stânga tradiționale, ca partidul socialist, nu știu dacă vor mai rezista mult timp. Să mă explic.
În România, e o mare naivitate să consideri de stânga PSD-ul. De ce? În primul rând, un partid din care fac parte oamenii cei mai bogați dintr-o țară, nu poate fi, logic și ideologic vorbind, un partid de stânga. În al doilea rând, un partid care micșorează cota unică de impozitare, deja foarte mică, slăbind și mai mult resursele statului și implicit politicile publice, iar nu poate fi considerat un partid de stânga. Bineînțeles, oamenii sunt ușurați când primesc bani în plus la niște salarii și pensii de mizerie. Dar politicile economice ale PSD-ului sunt cele ale capitalismului neoliberal mondial. Nu intru acum în discuția politicilor guvernului actual. S-au făcut desigur lucruri bune și de către PSD și de către PNL sau USR, actualmente. Când însă primul ministru al României vine și îmi spune la televizor că rata de țară a României s-a îmbunătățit, că vom avea creștere economică și că s-au creat multe locuri demuncă, nu mă gândesc decât la cei 300-400 de euro pe care îi câștigă nenumărați români la locurile lor de muncă, la creșterea economică din consum și nu din industrie, la faptul că suntem aserviți, și nu neapărat altor state, ci multinaționalelor care sunt mai bogate și influente decât majoritatea statelor lumii. Și gândidu-mă la toate acestea, mă îngrozesc. E greu de vorbit în România despre stânga. De fiecare dată când aduc în discuție principiul limitării averii personale, pe care l-am preluat de prietenii mei stângiști, mă izbesc de o neînțelegere de principiu: cum adică să nu mai avem noi libertatea de a juca la Loto-ul vieții? Sau, mai rău, poate mai bine, nu știu: înțelegem, dar fiecare e pentru el, lumea e prea complicată și decât să suferim gândindu-ne cum am putea-o îndrepta, mai bine să ne vedem de treburile noastre. Sau mai rău: întotdeuna au existat bogați și săraci, când crezi tu că a fost mai bine pentru marea majoritate a oamenilor? Sau, ca să ne limităm la țara noastră, pentru marea majoritate a românilor? Pe vremea comunismului? Sau înainte? Hai să fim serioși. Acum e cel mai bine. Sigur, se poate să fie acum cel mai bine, pe termen scurt, căci resursele pământului sunt exploatate la maximum, pe cale de epuizare. Poate că față de viața grea a bunicilor noștri, noi o ducem în puf, oricât de săraci am fi. Nu știu. Știu doar că pe lângă marea masă a oamenilor normali, de rând, care muncesc și se bucură când au o oarecare stabilitate, o casă, o familie, un job nu foarte precar, există acum, în 2021, o pătură subțire de oameni extrem de bogați, care nu mai fac parte din societatea noastră, ci din altă lume, cea a transhumanismului, complet dezlipită de realitățile vieții umane. Averile uriașe ale acestora din urmă cangrenează umanitatea și o împing spre o altă civilizație care nu va mai avea de-a face cu ce știm și credem noi că este o civilizație. În timp ce sistemul economic actual epuizează resursele omenirii într-un ritm vertiginos, această castă de neoameni se desprinde din ce în ce mai mult de restul societății, prin averi care depășesc bugetele sărace ale statelor medii și miici, iar nouă, celor mulți, ni se aruncă praf în ochi prin creșteri economice și un trai mai bun decât al părinților noștri, ceea ce în Occident nu mai este adevărat, oricum. Nimic din ceea ce se întâmplă acum în lume, la nivel macroeconomic și financiar, nu este sustenabil, durabil, ci efemer și profund nedrept.
Din păcate, stânga și drepta aparțin unui trecut democratic al secolelor trecute, nu foarte multe, de altfel. Pe plan occidental, să spunem trei. Pe plan românesc, cam unul. Însă democrația a ajuns acum de râsul multinaționalelor. De aceea, democrația trebuie reinventată, iar certurile stânga-dreapta revizuite. Suntem la un punct de cotitură, la un colaps anunțat al civilizației noastre. Nu are sens să ne mai certăm ca niște copii mici ce suntem dacă proprietatea privată e bună sau nu. Desigur că e bună, într-o oarecare măsură și cu limită. Dacă învățământul și spitalele de stat sunt mai bune decât cele private. Desigur că sunt mai bune, cu condiția să finanțate corespunzător de niște state bogate și puternice, nu de niște state falimentate de diverși privați afaceriști. Dacă un inventator al unei noi tehnologii bune pentru întreaga omenire merită să se îmbogățească. Desigur, dar în anumite limite impuse de societate. Nimeni nu se naște învățat. Nimeni nu este inventator pe Lună. Nimeni nu muncește mai mult decât alți zece oameni normali. Nimeni nu poate fi stăpân pe viețile celorlalți oameni. Pentru mine, asta e stânga: să vezi realitatea în față, să îi respecți pe ceilalți oameni, să servești societatea care te-a format. Dar, repet, stânga nu mai reprezintă un concept operant. Sunt sigură că mulți mă pot contrazice și spune: dar asta nu e deloc stânga, stânga înseamnă dictatură, nedreptate, furt, jaf, închisori, etc. Iar alții vor spune: stânga înseamnă campusurile americane, studiile de gen, minoritățile nedreptățite de-a lungul istoriei umanității, rasismul sistemic al societăților actuale, etc. Iar alții vor spune: stânga înseamnă ajutoare sociale pentru cei care nu muncesc, etc. Hai să ieșim din stânga-drepta cât mai trăim. Și să găsim alte concepte operante acum, când ne confruntăm cu o posibilă prăbușire a civilizației umaniste, progresiste, raționaliste, în care am crescut. Chiar dacă am ajuns să fim unii de drepta, alții de stânga, din moment ce mai credem în deviza Revoluției franceze „Libertate, egalitate, fraternitate”, din moment ce nu vrem să ne aruncăm universitățile sub tăvălugul MBA, master în administrație de afaceri, din moment ce încă mai credem în limbi, culturi, tradiții și state naționale, și nu vrem să fim la cheremul multinaționalelor, cu atât mai puțin al milionarilor, de o mie de ori mai puternici, dezumanizați și deșănțați decât orice feudal sau mai știu eu ce pașă, hai să inventăm o nouă abordare politică. Nu vorbesc aici de domnitori, regi sau dictatori, că e altă discuție; nici de războaie, revoluții și confruntări armate, că doar încercăm să găsim o organizare mai justă a societății pe timp de pace. Nu mai contează etichetele de stâga sau drepta, atâta timp cât progresul acum în 2021 nu mai este pentru cei mulți, pentru popor, ci pentru o mână de „aleși”, iar conservatorismul nu mai înseamnă elitism și păstrarea tradițiilor religioase, ci pur și simplu salvarea valorilor umaniste și a unui stat național sau federal, cum se poate, dar suveran, menținerea unei puteri publice și nu private, care să ne protejeze pe viitor pe noi ăștia mulți și nu chiar atât de proști, care muncim și credem în binele comun, în merit, talent și dăruire de sine, în artă și știință, în spirit și în materie, în a fi om printre oameni.

Dacă stau și mă gândesc, am fost întotdeauna de stînga. Părinții mei provin din familii de țărani, tata din Banat și mama din Vrancea. Eu sunt a doua generație încălțată. Am venit în București în 1961. În 1948 tata, strungar la Reșița, a dat admiterea și a devenit student la facultatea de filozofie, secția pedagogie. Eu m-am născut în 1951, sora mea în 1953 și fratele meu Virgil în 1954. După nașterea lui, tata, și el un om de stînga, a întrerupt facultatea pentru 2 ani și revenit în comuna lui, Visad, a încercat sa facă întovărășire. Mama, învățătoare, a făcut școala normală la Brăila și a fost repartizată în Banat, unde s-a cunoscut și căsătorit cu tata.
Educația noastră a fost una spartană. Ne-ar fi fost rușine să ne etalăm haine luxoase și eram mândri de uniformele noastre de liceu. Pentru mine stînga înseamnă renunțarea la inegalitate, pentru ca toți oamenii să fie egali.
Am avut și eu perioadele mele de snobism, unul intelectual. Student la matematică fiind, mă așteptam ca toată lumea să știe, ca și mine, că matematica e atuul cel mai important al țării și matematica e regina științelor. Eu trebuia să fiu, prin natura lucrurilor, un aristocrat. După mine, intelectualii ar fi trebuit sa înlocuiască aristocrația interbelică, și care intelectuali? Matematicienii, că ei erau mai deștepți. Între timp m-am înțelepțit. Asta vine cu vârsta.
L-am detestat pe Ceaușescu din cauza cultului personalității și pentru că vâna. Nu suportam vânătoarea, mi se părea o activitate criminală. Am fost foarte fericit când a căzut de la putere, dar asasinarea lui mi s-a părut mișelească, o trădare. Aș fi vrut sa îl văd la proces, să ne explice de ce a trebuit sa răbdăm noi de frig și foame în acei 5 ani. N-am fost de acord cu reacțiunea procapitalistă care a urmat, o societate cu bogătani și sărăntoci. Din punctul meu de vedere, proprietatea privată nelimitată încalcă toate celelalte drepturi ale omului la viață, la sănătate, la informație. Proprietatea privată nelimitată nu e, așa cum se susține după 1989, sfântă, ci satanică. M-am bucurat că și Romeo Anghelache e de aceeași părere. Și am mai întâlnit un moș, unul Platon, care acum 2400 ani spunea că într-o cetate normală raportul între cel mai sărac și cel mai bogat trebuie să fie 1 la 5.
Aceste idei mă fac pe mine o persoană de stânga. Nu sunt de acord cu acea stânga societară, care insistă mai mult pe drepturile minorităților cum ar fi drepturile sexuale și rasiale. Eu, ca un comunist, visez o societate fără clase, fără ierarhii. Dacă toți oamenii sunt egali, noțiunea de rasist își pierde sensul. Stânga e despre proprietate.
Atmosfera isterică anticomunistă din ultimii 30 ani mi-a accentuat atitudinea comunistă. De asemenea asasinarea fratelui meu. Noi toți 3 am fost de stânga. Eu sunt matematician, sora mea medic, fratele meu era inginer. La moartea lui am jurat că fratele meu și convingerile lui or să trăiască atât timp cât trăiesc și eu.
Eu cred ca există în România mai mulți oameni de stânga decât ar părea, dar le e teamă să nu fie etichetați drept comuniști. Cuvântul ăsta a ajuns din păcate o înjurătură în urma acestei campanii de spălat creiere din ultimii 30 ani.

Societatea umană e mai mult decît suma oamenilor care au activitate economică : produc, vînd, cumpără, consumă. Ideea că economia de piață se autoreglează e incompletă : societatea are nevoie de numeroase bunuri, concrete sau simbolice, pe care economia de piață nu e capabilă să le evalueze, să le dea o valoare de piață, și ca atare, e incapabilă să le producă. Educația și sănătatea sînt două exemple foarte bune. Binele creat de educație e difuz și pe termen lung: de educația unei persoane nu profită doar persoana educată, ci toți cei care interacționează cu ea. Un om educat e un om mai responsabil, mai blînd, mai bun cunoscător al drepturilor sale legale, mai implicat cetățenește. Educația e un bun pe termen lung, folosește de-a lungul întregii vieți. Îi e imposibil economiei de piață să evalueze prețul ori valoarea educației cuiva. La fel cu sănătatea : dacă fiecare ar trebui să plătească medicul pentru bolile sale, cei mai săraci ar fi neînstare s-o facă, și bolile molipsitoare s-ar răspîndi. Sîntem în plină pandemie de coronavirus, și nici un politician nu a sugerat ca bolnavii să fie tratați pe bani. Stînga a apărut ca redistribuție atunci cînd cetățenii, ca și corp politic, și-au dat seama că societatea e mai mult decît o turmă amorfă de producători și consumatori. Stînga e diferită de vechea caritate creștină și de activitatea organizațiilor neguvernamentale, (promovată de ideologiile liberale). Caritatea creștină e un efort individual, necoordonat, ineficace, emoțional. Numeroase cauze utile societății nu pot suscita mila, compasiunea sau empatia : educația, de exemplu. ONG-urile, de asemeni, nu pot avea o acțiune eficace, pe arie largă și pe termen lung. Statul trebuie să intervină în numeroase domenii. Economia însăși folosește resurse pe care nu e în stare nici să le evalueze, nici să le plătească : de exemplu, toate noțiunile noastre de matematică și fizică, aflate la baza științei și tehnologiei moderne : un matematician nu poate vinde axiome, teoreme, leme, corolare. El le poate doar publica, și atît. Stînga este doar corectarea de către societatea care dorește să-și mențină coerența și coeziunea, a efectelor centrifuge, de fărîmițare, de creare a inegalității, pe care le creează activitatea economică : lăsată singură să acționeze spontan, economia creează și adîncește inegalități. Economia de piață e ineficace, paradoxal, pentru economie : economiștii marginaliști austrieci (da, acei economiști conservatori) au arătat că valoarea marginală a unui palat e mai mică decît cea a unui bloc cu apartamente.

Scopul declarat al societății în care trăim, menținerea democrației, e incompatibil și se află în conflict deschis cu evoluția normală a economiei : lăsată să acționeze nestînjenit, economia creează și adîncește inegalități. Or într-o societate cu bogați și săraci, existența democrației, posibilitatea alegerilor, e complet irelevantă pentru 80 % din populație. Cînd unu la mie din populație, ca în România, dețin aproape patruzeci la sută din mijloacele de producție, și pot plăti campaniile electorale ale unui număr suficient de candidați, democrația devine irelevantă. (video) Dan Ariely arată că nivelul inegalității în SUA a atins un nivel de neconceput pentru cetățenii americani de rînd : americanii obișnuiți sînt complet incapabili să evalueze imensitatea gradului de inegalitate de la ei din țară, și se înșeală cu două ordine de mărime.
Ce e stînga ? O explică cel mai bine o carte lungă de teoria jocurilor și psihologie evolutivă, The Evolution of Cooperation a lui Robert Axelrod. Cooperarea și altruismul apar deja la nivele inferioare ale viului : stolurile de păsări, bancurile de pești. Cooperarea apare deja la animale, sub forma simbiozei, între mamifere și păsări, între reptile și păsări, și așa mai departe. Cooperarea presupune încredere și altruism. Și, pe termen lung, cooperarea, încrederea, altruismul, înving acțiunea individuală.

Astfel concep eu stînga : ca o extindere a cooperării.

Sunt dintr-o familie conservatoare cu practică ultrastângistă și religioasă. Țineau la întrajutorare și ne-au educat în spiritul ăsta, să îi ajutam pe cei în necaz. De exemplu aveam ca vecini o familie de băutori și ei le dădeau alor mei banii să îi gestioneze. Era complicat să ai pe mână banii cuiva și să îi gestionezi tu. Sau maică-mea o dată pe săptămână se ocupa de bătrâni: curățenie, îngrijire. Ea avea puternice convingeri religioase. Dar instituțiile se creează și dincolo de convingeri. După o practică consecventă se obțin niște rezultate și poți să spui dacă sunt sau nu bune. Am văzut că aceste practici în folosul comunității sunt bune. Pe atunci nici nu îmi dadeam seama ca toate astea mă influențează.
Pe urmă practica sovietică de viață, care pentru mine a fost o experiență pozitivă. Am prins anii 70, o perioadă deosebit de stabilă, în care s-a clădit mult, nu doar infrastructură, dar și sănătate, educație gratuită. Vorbeam de curând cu un medic de la mine din sat și ne-am amintit cum venea dentistul la noi la școală o dată la 3, 4 luni, făcea lista cu problemele noastre dentare și ni le repara. Pare SF azi, când azi o plombă pentru un copil costă un milion. Iar o dată la un an se făcea un control medical total. Acum, privind în urmă, tipul ăsta de organizare mi se pare tare bun și a lăsat în mintea mea urme.
La sfârșitul anilor 80 am devenit, conform trendului, foarte liberal, naționalist, atunci circulau mult lozinci ca „Romania e patria noastră”, „Capitalismul e viitorul”. Iar anii 90
i-am început cu mult optimism, „în capitalism în țara asta o să fie raiul, o să avem toate oportunitățile”. După 30 de ani se vede că au câștigat impostorii. Așa că s-a produs în mine un declic, nu neapărat de pe poziții de stânga, ci de om dezamăgit, care își dă seama că societatea în care trăim e total nedreaptă și produce inegalități flagrante. Prin 98 eram la Cluj, și citeam mult, mulți filozofi francezi, mai întâi gândeam în termeni culturali, dar apoi, printr-o reacție instinctuală de nemulțumire, am devenit de stânga. Deja în 2005, când am ajuns în București, înainte de a scrie „Născut în URSS” mă împotriveam părerii că înainte totul era rău și subdezvoltat. În ciuda sărăciei, în comunism nu eram subdezvoltați, poate că modernizarea se producea mai târziu, dar eram moderni pentru că educația noastră fusese foarte bună. Iar în anii 2000 resimțeam importul de capitalism ca și cum veneau vampirii bătrâni peste noi și ne sugeau sângele ca ei sa mai poată trăi o viață. Am fost pentru ei resursă de capital și piață de desfacere.
Formulam poate primitiv gândurile astea, eram tineri și fără experiență politică, dar am fost printre primii care s-au declarat de stânga. „Născut în URSS” n-a fost o carte de pe poziții de stânga asumată, a fost mai mult instinctuală. Da domnule, noi în comunism am avut și lucruri bune, a fost și interesant, am trimis și omul în cosmos. Momentul Gagarin a fost acel moment de real echilibru al unei societăți care a pus laolaltă dezvoltare socială, economică, intelectuală. Acest tip de societate a produs acest tip de zbor. N-am fost nici superiori, nici inferiori, am fost altfel. Nu, nu se justifică teroarea și represiunea. Dar se justifică acum să se nege lucrurile bune, educația și sănătatea gratuită, spital la țară, școlile la țară, ascensoarele sociale? Cartea mea de atunci, scrisă instinctual, m-a plasat dintr-odată la stânga. Polemici multe și mari atunci. Unii au interpretat că uite, unul spune altfel, alții că vreau comunism. Eu nu vreau să spun decât că lumea aia nu era nici chiar atât de rea, iar lumea asta nu e chiar atât de bună, iar prolemele ambelor lumi merită discutate.
Dacă tot am fost plasat la stânga în acest context, am stat și am analizat atent, mi-am redefinit poziția și mi-am zis da, sunt un om de stânga. Pana în 2006, deși aveam toate elementele, nu mi-am pus problema ca sunt de stânga. Atunci eram așa de puțini, că mă invitau toți, inclusiv pe la emisiuni, mă puneau mai în fundul sălii și mă arătau ca pe urs, uite, avem și unul de stânga. Eram tratat ca ciumat și periculos. Nu vă jucați cu asta, copii, spuneau cei considerați modelele noastre culturale. Liiceanu spunea într-un discurs ca Marx era un criminal și că visul lui Marx era sa îi ia apartamentul și mașina lui Liiceanu și apoi să îl trimită în Gulag.
Și contextul din Cluj, oamenii de acolo, Țichindeleanu, Claude Karnoouh, care ne dădea cărți, a mai contribuit la formarea mea de stânga, acolo ne-am așezat și astrele împreună. Dar și caracterul meu care reacționa la stereotipurile de dreapta, cum că proprietatea e sfântă când în țară sunt părinți care n-au ce pune pe masă la copii. Așa sunt eu, reacționez. Și ce dacă cei de la putere sunt puternici, și ce-or sa îmi facă? Puteam să mă dau cu băieții, mai o carte la Humanitas, mai un post călduț. Așa, cred că sunt pe primul loc la câte înjurături primesc, îl bat și pe Rogozanu. S-a mai adunat și faptul că știu rusă, mai scriu și puțin despre Rusia. La noi încă se mai crede ca Rusia e comunistă, când ea e avangarda capitalismului global.
Ce înțeleg eu prin stânga? Mă interesează solidaritatea social economică. Resursele, educația, medicina să fie accesibile tuturor păturilor sociale. Părinții noștri au reușit să își educe foarte bine copii. Nu insist pentru o stânga mai radicală, nu suntem pregătiți pentru o societate mai echitabilă, dar putem opta măcar pentru impozitarea progresiva ca formulă de redistribuire a averilor. Averile, capitalul ar trebui impozitate dur, iar munca impozitată foarte puțin. O stânga soft ar putea aduce un echilibru între putere, capital și accesul la resurse și cunoaștere. Limitarea accesului la cunoaștere împarte societatea în adevărate caste, în care dacă te-ai născut sărac, mori sărac, dacă te-ai născut în clasa de mijloc, acolo rămâi, și mai există o clasă mai sus care monopolizează acest acces, ceea ce va duce la revolte potențial violente. Visez la o societate în care barbaria formelor de proprietate excesive să dispară, dar asta e bine să fie făcută treptat.