Manuel Mireanu: Marea Unire si discursul anticomunist

„Prezentarea mea va avea ca punct de plecare hiatul dintre discursul naționalist si rațiunea geopolitica in politica externa a României față de Ungaria în anul 1919. Acum exact o suta de ani, Regatul României era într-un proces de acaparare treptată de teritorii din ceea ce era la vremea aceea Republica Ungară, proces care a dus la definitivarea graniței actuale dintre cele doua state. Pe de o parte, acest proces de augmentare teritorială a constituit o parte integrală din proiectul „unirii” teritoriilor românești; astfel, acaparările de teritorii au fost explicate de o narațiune idealistă în care istoria se îmbină cu demografia și metaforele cu explicațiile științifice pentru a produce un discurs naționalist încărcat de considerații etice în legătură cu ce înseamnă ideea de „România”. Pe de altă parte, același proces de acaparare de teritorii a fost justificat de considerații strategice si geopolitice, ca de exemplu nevoia de a ‘stăvili bolșevismul’ sau de a deține noduri importante de cale ferata. Aceste considerații au mai puţin în comun cu politica idealistă a naționalismului, ci mai degrabă cu calcule realiste care țin de putere politică si de înfrângerea adversarului politic.” (Manuel Mireanu, 2019)

Istoriografia Marii Uniri abundă în patetisme, lirisme, metafore, elogii, hiperbole și romanticisme din cele mai înălțătoare și poetice. În loc de o analiză rece și sinceră, citim frecvent aluzii la ‘visul milenar’, ‘aspiraţia neamului’, ‘’toată suflarea românească’ și așa mai departe. Chiar și cei mai serioși istorici nu se sfiesc să declare unirea drept un act firesc, singular, unanim acceptat, și așezat într-o teleologie a naționalismului în care apar laolaltă regi antici, voievozi medievali, politicieni burghezi și aristocrați, soldați, țărani, care pesemne visaseră cu toții la asta de-a lungul istoriei.
Propun o reconsiderare a acestei istorii și o invitație la explorarea unor narațiuni concurente despre traiectoria României între 1918 și 1920. În numai doi ani, țara și-a mărit considerabil suprafața și populația, a dobândit teritorii noi, a încheiat tratate de pace, a dus războaie, a invadat și jefuit teritorii, și și-a a negociat dur și cinic poziția. România și-a dobândit dușmani noi precum și o reputație care nu se armonizează deloc cu glorioasa narațiune istorică. Idealismul naționalist s-a confundat deseori cu calculul rece și realist al geopoliticii. Mi se pare nesincer și naiv să subsumăm toate evenimentele din această perioadă frumoasei povești numită ‘Marea Unire’.
Așadar, propun o serie de analize ale istoriei politice a României între 1918 și 1920. Aceasta va include episoade precum ocuparea Budapestei de către armatele române în toamna lui 1919; negocierile dintre Averescu și Rakovski din primăvara lui 1918; rolul anticomunismului în intervențiile armate din Basarabia și Bucovina de pe parcursul lui 1918; problema evreilor în negocierile de la Paris din 1919; problema canalelor Dunării la Paris; reprimarea grevelor și mișcărilor pacifiste și muncitorești în 1918 și 1919.
Sursele acestor analize vor fi în principal studii de istorie și memorialistică, publicate în română și engleză, de autori români și din străinătate. Vor fi folosite metodologii și abordări teoretice împrumutate din științe politice, relații internaționale și sociologie. Analizele se vor concretiza într-o serie de texte, și în două prezentări, una în Iași și una în Chișinău.
Manuel Mireanu, Martie 2019

Manuel Mireanu are un doctorat în științe politice de la Central European University Budapest, dupa absolvirea căruia a iesit din sferele academice pentru a se concentra pe cercetare autonoma. Ariile lui de interes sunt în special studiile critice de securitate, precum și criminalizarea categoriilor marginalizate în societate. Pe plan secundar, a cercetat și scris și teme de politică externă și relații internaționale. Momentan lucrează la un volum despre politica externă a României între anii 1918 și 1920.